Rugăciunea
isihastă invocă numele lui Iisus Hristos, Cuvântul întrupat „în care sunt cuprinse şi Cerul şi Pământul
şi Dumnezeirea şi Creaţia fără amestecare. Acest nume este ca o sămânţă
care de vei reuşi să o creşti se face Pomul de Muştar de care vorbeşte
Evanghelia”, ne
spune părintele Ghelasie în „Memoriile unui Isihast” (vol. 1, Platytera, 2005; cf. Luca 13, 19).
Sporirea
duhovnicească este taina prezenței lucrătoare
în firea creată a Cuvântului și a Duhului Sfânt întru care rodește, ca de la
sine (dată fiind alcătuirea iconică a creației și tinderea chipului către
Arhechip), împărăția lui Dumnezeu: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un
om care aruncă sămânţa în pământ, și doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi
sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai
întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4, 26-28).
Grăuntele
de muștar este chipul potențialului logosic al creației, a cărui activare prin comuniunea
cu Dumnezeu duce la improprierea de către făptura creată a lucrării
dumnezeiești: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi
zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va
fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20).
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu