Scriptură și Isihasm (14)

Isihia dumnezeiască este de asemenea o expresie a libertății lăuntrice. Condiționările exterioare și cele interioare pot genera o stare de conflictualitate resimțită ca o tulburare de fond a conștiinței ce afectează gradul de libertate al finței create. Însă omul a fost chemat de Dumnezeu la libertate, împlinită în gestul slujirii reciproce prin iubire (Gal. 5, 13). Caracterul constrângător al condiționărilor din câmpul creației poate fi copleșit numai de prezența dumnezeiască, căci „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17). Sfântul Duh este acoperământul autenticei libertăți: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate” (Isaia 61, 1). Libertatea se desființează atunci când apare ca „acoperământ al răutăţii” (I Pt. 2, 16), cu alte cuvinte ca un prilej de a săvârși răul, întrucât aceasta echivalează cu o prindere „în jugul robiei” (Gal. 5, 1), numită de sfântul Apostol Petru „robia stricăciunii” (II Pt. 2, 19). Eliberarea din această robie este așteptată de toată făptura, întrucât  „făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi” (Gal. 5, 1), îndeamnă Sfântul Apostol Pavel. Iisus Hristos arată o profundă relație între rămânerea în adevăr sau cunoașterea participativă a lui și simțământul de libertate a ființei: „Și veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Adevărul dumnezeiesc este mai presus de relativitate întrucât nu se reduce la o simplă idee, sau la un punct de vedere, sau la o reprezentare a minții umane, ci este Însuși Fiul lui Dumnezeu, „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), astfel  încât „dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr (Ioan 8, 36). Libertatea duhului nu înseamnă o desființare a tuturor condiționărilor, ci o conștientizare și asumare a sensului iconomiei divine și o transfigurare a stării de spirit, eliberată de apăsarea condiționărilor lumii în lumina realităților veșnice.

Florin Caragiu