la mare

înoţi din toate puterile,
dar un curent te împinge spre larg
şi cu cât te zbaţi mai mult
ţărmul se-ndepărtează.

soarele s-a răcit pe cer,
oamenii privesc neputincioşi de pe plajă
cum o voinţă de fier e covârşită.

corpu-i o rugăciune fără cuvinte –
marea se opreşte o clipă s-asculte
şi îndată ajungi la mal.

stai zile întregi în pat cu febră.
tremuri în miezul verii – ai văzut
moartea cu ochii şi nu vrei să uiţi
că Dumnezeu te iubeşte.

răspuns

suferinţa nevinovatului te chinuie:
topeşte gândul –
e un vulcan care erupe şi tu, pe marginea lui,
ai de ales dacă fugi din calea lavei,
sau rămâi şi te faci una cu ea.

Dumnezeu nu e un instrument,
nici o explicaţie –
te-nvăluie cu neînţelesul
pe care numai dragostea îl poate cuprinde,
matern,
răspunzând unui gângurit,
sau unui gest ce prinde contur,
înainte de a-i afla noima.

covorul roşu

păşeşti în biserica azilului-spital
mai fericit
decât între laureaţii premiului oscar pe covorul roşu.

zâmbetul acestor firave făpturi
nu se compară cu impunătoarea alură
a aleşilor zilei, ce se scufundă încet
în fastul lor, ca în mişcătoare nisipuri.

slava lumii croieşte trăsături uniforme
şi podiumul ei se retrage brusc, dar aici,
un bătrân ce-şi învârteşte roata scaunului
cu o fervoare de copilandru,
un poet cu defect de vorbire,
gesticulând în aşa fel că niciodată nu ştii
dacă ce spune-i de bine sau de rău,
o femeie ce se clatină
pe picioarele-i strâmbate şi umflate –
şi-i o minune faptul că nu cade
în lungile-i peregrinări pe la icoane –
aceste figuri şi celelalte –
despre care nu mai ajungi să pomeneşti –
sunt plăsmuite de câte o suferinţă aparte.

părăsirea pe care ei o trăiesc e şi a noastră.
de aceea, în marginea lor de lume,
vii să-ţi recâştigi tăria cuvintelor,
pentru că ei – oricât ar părea de necrezut –
dau acea impresie de siguranţă
pe care numai slăbiciunea o poartă cu sine
în vâltoarea Harului.

enigmă

un om a fost găsit mort în genunchi,
sprijinit de un scaun, pe a cărui spetează
se afla rezemată o icoană mică.

un om care-i supăra zi de zi
pe cei din jur. prost dispus, mohorât,
fără un cuvânt bun pe buze.

nimeni nu ştie de unde-a apărut
acel chip zugrăvit. nimeni nu mai văzuse
aşa ceva la el în casă. un lucru e cert:
înaintea icoanei şi-a dat obştescul sfârşit.

cu mâinile împreunate a rămas
ţeapăn. şi cei ce-au intrat dis-de-dimineaţă
în camera lui, constatând decesul,
s-au ferit îndelung să-l mişte din loc.

posedare

o fată demonizată îşi cabrează spatele
şi cu salturi nefireşti se-aruncă pe ciment,
lovindu-se până-i dă sângele.
câţiva strigă să fie ţinută.

forţa-i nebună te sperie, îţi spui în gând:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
nu mă lăsa, miluieşte-mă după cum ştii,
şi te apropii de ea, cum stă prăvălită,
şi-i cuprinzi gleznele, în timp ce un altul
o ţine de umeri – împiedicând-o să-şi facă rău.

nu cauţi la faţa ei răvăşită –
dragostea lui Hristos o implori:
prin carnea împunsă, simţi viaţa lumii –
schimonosită de aprige lovituri –
şi-n inima ta înţelesul ajunge la capăt.

doar rugăciunea pluteşte peste abisul
în care se linişteşte încet
un chip ce şi pentru noi pătimeşte.

vineri

suntem – pe străzile unui oraş dispărut –
prizonieri ai ploii,
înaintând, în ritmul lent al muzicii,
spre racla unde timpul se vindecă.

canarii stau nemişcaţi la ferestre
şi sângele – acest drum al mătăsii –
ţine – în vântul tăios – aproape de inimă.

o femeie nu se poate atinge de moaşte:
iar şi iar o putere o-mpinge înapoi
şi ţipătul ei face fulgerul să pălească –
Domnul nu doarme, deşi – cu ochii deschişi –
visează fericirea ascunsă în noi.

erou

în temniţă, cineva încearcă
să-l smulgă pe Dumnezeu,
zdrobindu-ţi inelarul în cleşte.

o lumină-ţi intră în oase şi plângi
că se chinuie să moară de viu.

la ieşire, eşti o umbră de om,
luată-n primire de foame.

un post de vidanjor e şansa ta
şi fericirea te duce mai departe
ca o frunză încă verde pe ape.

Lanţul poeţilor la Librăria Bizantină (III). Invitat: Florin Caragiu, Moderator: Luigi Bambulea (Miercuri 30 Mai, orele 18)

stele verzi

un lucru greu de înţeles
şi de acceptat
e şi acum pentru tine
cum poate cineva să nu te iubească
– în adevăr, cum poate un om
să nu-l iubească pe un altul?

te-ai izbit de acest fapt încă de mic,
pe când te jucai într-un parc
şi te-a pălmuit o ţigancă.

avea ceva de împărţit cu un prieten mai mare,
el a fugit şi tu ai nimerit în calea femeii.
mânioasă foc, s-a descărcat şi ea
cum a putut
şi lumea s-a clătinat o dată cu tine.

de ce? ai întrebat,
de ce? te întrebi şi acum,
când auzi o voce goală pe dinăuntru,
şi nu primeşti, desigur, răspuns.

dar eşti gata să crezi,
acum, ca şi atunci, că eşti iubit în ascuns
şi în orice clipă.

copilul curcubeului

Iisus s-a înălţat întru slavă
şi nu simţim asta ca pe o îndepărtare.

e greu de crezut, dar bucuria ne umple,
pentru că adâncul din noi e tras la Tatăl
şi viaţa se-ascunde în Trupul cel preaslăvit.

ne găsim un locuşor neştiut –
de nu ştie stânga ce face dreapta –
şi patimile muşcă în gol curcubeul
în care-şi face cuib pasărea paradisului.

om de nimic

un poet este adesea trist ca un prooroc mincinos,
pentru că nu L-a văzut pe Dumnezeu şi nu L-a auzit
vorbindu-i, şi totuşi rupe legământul tăcerii,
ca şi cum ar rosti ceva nou cu adevărat.
nimic nu se-mplineşte din ce zice
şi mult în urma cuvintelor lui apare şi el,
fără să mai aibă ceva de spus.

şi acum, după ce au trecut peste el anii şi gloria lui
a scăpătat, apare câte unul care-i vorbeşte cu ură,
şi câte unul care-l vorbeşte de rău şi câte unul
care-şi exprimă pe faţă dispreţul,
arătându-l cu degetul, ca pe un om de nimic.

dar Dumnezeu ştie că poetul nu e prooroc mincinos,
că nu făgăduieşte nimic în lumea asta şi nici în cealaltă,
pentru că e cu adevărat sărac şi cu adevărat
apăsat de ceea ce simte şi aude şi vede,
şi de aceea scrie, să poată adormi şi el în patul lui,
cu mâna pe inimă. iar poezia ni se mulează pe trup
şi o ţinem lipită de noi, ca pe o asigurare
că legile rigide se clatină în adierea posibilului.

fuga

am văzut oameni care bat
şipci
peste uşile şi ferestrele unei case,
crezând că răul e înăuntru şi ei afară.

şi bat cale de o zi
s-ajungă departe îndeajuns de-acel loc.

iar dimineaţa, când trag perdelele
şi deschid geamurile,
întinzându-şi trupul la soare,
li se citeşte pe faţă o spaimă nelămurită
şi o panică îi ia în stăpânire fără de veste.

şi îndată îşi strâng lucrurile,
părăsind acel popas,
şi fug –
ca dinaintea Domnului fug –
îndreptăţindu-şi nedragostea.

lecţie

câinele alb cu pete negre îi duce un os
dulăului înfometat, ce scheaună în lanţ
când îl vede mâncând. i-l pune în faţă,
se-aşază un pic mai încolo şi dă din coadă,
de bucuria celuilalt, care-i şi-a lui.

mai multe stăncuţe smulg smocuri de păr
de pe spinarea unei căprioare
ce năpârleşte.

un pescăruş de baltă
se aşază pe apă şi acoperă
cu aripa un confrate obosit şi speriat,
vânat de un şoim
care trece razant pe deasupra.

copiii ascultă atenţi,
îşi numără dinţii de lapte şi îi verifică
dacă stau fix la locul lor sau se mişcă.

bârfa

ai fost în africa şi, în junglă,
ai dat peste un lac limpede şi rece.

- nu cumva să faci baie în el,
ţi s-a spus,
înăuntru sunt nişte fiinţe minuscule
care îţi intră sub unghii
şi de acolo se strecoară sub piele,
în sânge. şi cresc şi se lungesc
ca nişte liane în limfa ta
şi în venele tale şi în arterele tale,
şi sângele tău se face o junglă,
în care lacul limpede
care e inima ta se tulbură.
şi ochii tăi şi gura ta sunt porţi
pe care vietăţile intră şi ies,
iar timpul tău – cât ai bate din palme –
e un morman de cenuşă.

aşa e şi bârfa – această vietate curioasă
ce intră în sânge prin apele
unor simple păreri.

ora de desen

– spune-mi ceva,
două cuvinte
să-mi pun la inimă atele.
crac, face,
şi se umflă. iar eu, făcut pilaf,
sunt umflatul. şi totul e bine
la capătul mlaştinii.

o gumă şterge stuful
în care caut veriga lipsă,
apoi mă şterge şi pe mine,
de la picioare până sus.
şi iar mă desenează
creionul
în vârful unui mesteacăn,
pe care, cât ai clipi, îl şterge
radiera,
dar nu e nimic dedesubt
unde să cad.

– m-ai pus pe foaia asta
şi nu semăn cu mine,
şterge-mă.

la umbră

ochiul rău
e un pahar cu drojdie
din care-mi dai să beau.

şi beau, şi beau,
şi Tu ierţi, Iisuse,
şi numai aşa sângele ieşit
din gaura lui de şarpe
îmi spală cu limba lui întărită
faţa şi văd
cât de orb sunt.

şi văd, şi văd
venind şi plecând,
plecând şi venind
umbra
care-mi întoarce faţa
de jur împrejur.

şi-o binecuvântez
ca pe un copil lepădat.

legământ

n-am apă, aer, pământ, foc,

n-am galaxii, nici particule elementare,

nici cer, nici planetă.

n-am ţară, oraş, casă,

n-am lucruri, prieteni, familie.

n-am ochi, urechi, nas, gură, piele.

n-am organe, inimă, cuget, cuvinte,

nici trup,

şi nici suflet.

desigur,

mă aflu în ele, printre ele, prin ele,

dar nu sunt ale mele –

nu-s.

sunt ale Tale, Doamne,

ale Tale şi – după voia Ta –

Tu eşti al meu.

iubire

uneori totu-i prea mult:
pui capul pe pernă, îţi urmăreşti gândul:
până s-ajungă la capăt, dispare.

pe perete stă scrijelit un cuvânt: iubire.
cel mai vechi şi neînsemnat, mai slab auzit,
mai evitat şi lepădat cuvânt
din cele de sub soare.

chiar dacă-l pronunţă cineva, o face
în felul în care s-ar dezice de el, ruşinat.
dar ţie tocmai asta îţi trebuie.

pentru că tu însuţi stai, neînsemnat şi uzat şi gol
în faţa judecăţii pe care singur ţi-o dai –
şi el e singurul care te apără.

oraşul din vis: marcu

cade pe gheaţă, pe trotuar sau pe scările blocului.
picioarele tremură, mâinile flutură-n aer
şi se aude sunet de oase sparte.
cu timpul, fiecare os mai mare are parte de-o tijă.

deasa repetare a faptului sapă o resemnare pe chip,
însă el lasă întâmplărilor zilnice aerul unui ulise –
la întorsura trupului ce-l abate dinspre spasmele vremii,
spre ora nestăvilită a copilăriei.

salută pe fiecare om întâlnit, cu capul aplecat în faţă
de-o veche operaţie care-a dat greş.
o dimineaţă şi-o seară, de voie bună-i cuprins,
apoi cade iar şi nu mai poate mişca.

dă semn că-i aici, între noi, lăcrimând.

taină

nu poţi să cunoşti un poet mare în timpul vieţii lui.
un poet adevărat nu se arată în lume nici după moarte.

se face cunoscut la Ziua din Urmă,
unde oameni din toate veacurile
îl văd aruncat la pământ în faţa Domnului
şi cuvintele lui însele îl judecă.

atunci toţi cei ce le aud cad şi ei cu faţa în jos
şi plâng pentru bietul artist
ca pentru sine.

şi fiecare simte judecata poetului asupra capului său,
iar cuvintele lui stau în focul înfricoşatei Judecăţi
nevătămate ca flacăra în flacără.

premoniţie

o furtună violentă se-abate
peste staţia de benzină.
te bate gândul să ieşi afară,
să speli o găleată şi s-o umpli
la cişmeaua din marginea drumului,
dar ceva te opreşte în loc.
o migdală
în care sâmburele se-opinteşte
e inima ta: se roagă de la sine,
fără să fi făcut nimic pentru asta.
nu poţi face un pas,
până când
un trăsnet lipeşte pe retină
imaginea unui copac în flăcări,
în calea pe unde voiai
– cu tot dinadinsul – să treci
înainte de-a o lua spre casă,
la sfârşitul unei zile de muncă.

noapte la omul

în pod la cabana omul
stau pe podea, în sacul de dormit,
cu capul pe un cofraj pentru ouă.

ascult vuietul furtunii
ce zgâlţâie uşa legată cu sârmă
şi suflă prin crăpături,
ridicând – ca pe un praf fin
în care se îneacă lumina lanternei –
gândurile.

le privesc topindu-se şi respiraţia
se face uşoară asemenea unui prizonier
dezlegat de lanţuri,
purtat de o adiere spre casă.

crăiţa

pe cărări nemarcate,
ajungi la castelul din munţi
călăuzit de cineva care a mai fost.

are tot ce-i trebuie
pentru o noapte de odihnă.

cei de dinainte au lăsat locul curat
şi lucruri să-ţi fie de folos,
ca un obicei de rai regăsit.

să faci milostenie
ca şi cum tu ai primi,
spunea un iubitor de Dumnezeu
din Pateric.

e lună plină.
stai pe prici, cu ochii închişi,
atent la mişcările pădurii,
cu urechile ciulite
să nu bată ursul la uşă.

brâna portiţei

e în bucegi o cărare foarte subţire
între abisul de sus şi cel de jos.

din loc în loc se pierde în iarbă,
cum se pierd în tăcere
cuvintele cu care reînnozi dragostea.

mergi ca pe sârmă, cu paşi mici,
până la o poartă din pietre
nefăcută de om.

de departe, vezi prin ea cerul.

întâmplare

un copil a aruncat mai demult
cu un lemn după tine.
alergai ţipând ascuţit,
cu o stare de bine că vezi soarele
cum iese din nori.

deodată, te-ai scurs
ca un personaj fără oase,
pe verdele proaspăt al ierbii.
de la înălţimea ei, ai văzut
la mică distanţă
o gărgăriţă oprită în loc.

ai vrut să strigi după ajutor,
dar nu puteai să scoţi nici un sunet.
în jurul tău, mai mulţi oameni
s-au strâns.
înainte să-ţi pierzi cunoştinţa,
ai acoperit gâza cu palma
să n-o calce careva.

uneori

nu-ţi mai poţi şterge
lacrimile singur
şi ceea ce-i firesc
nu urmează o normă.

trupul cu sinapse tăiate
este o cale
cât se poate de strâmtă
şi rămâi pe ea
în bătaia vântului,
în bătaia Duhului.

pariu

la şaizeci de ani,
papu câştigă pariul
pus de-o alpinistă
cu un grup de turişti,
că dintre ei niciunul
nu poate sui o porţiune abruptă
mai iute ca ea.

până la ţintă, femeia
o ia pieptiş pe scurtătură,
însă fostul păstor din pind
o taie pe scurtătura scurtăturii.
se-agaţă, în modul cel mai firesc,
de fragile smocuri de iarbă
şi ajunge primul.

vai, domnule,
în ruptul capului n-aş fi crezut asta,
exclamă femeia,
dar, după ce află despre viaţa lui
de mai înainte, nu se mai miră:
ea ştie să-nvingă natura,
bătrânul o are în sânge.

poem

numele Tău
mă aduce la viaţă,
Iisuse.
sunt aburul
împrăştiat de un copil
în aerul rece.
pus-ai pe limbă foc –
o mână de cuvinte au ieşit tefere.

libertate

eu n-am văzut pe cineva
mai discret ca Dumnezeu.
cu toate astea,
la terasă, un poet i se plânge
că nu-l scapă din priviri
şi-L roagă să-ntoarcă ochii în altă parte.
dar asta şi face-n tăcere,
când cu o haină ne-acoperă goliciunea,
care e-n corp doar un semn
al lipsirii
de ceea ce ne face liberi.

viu

nu vă istorisesc despre oameni importanţi ai zilei.
să trezeşti ceva viu într-un suflet e mai de preţ
decât multe fapte glorioase, însă lipsite de strălucire
înaintea Domnului. surprize vom avea dincolo,
ni se spune. surprize se întâmplă s-avem
şi aici. un om avut şi-n putere altădată
are falca de jos mâncată de cancer. nu mai poate
mânca, doar picură uneori direct în gât
câte-un lichid, pe care-l înghite cu vădite dureri.
nu se mai poate spune că are gură. mai curând
o gaură de neprivit, acoperită cu pânză.
e slab, de nerecunoscut pentru prieteni.
are ceva dintr-un copil, e împăcat, îşi vede
greşelile vieţii şi-i pare rău. nici nu cârteşte,
nici nu deznădăjduieşte, pentru că se minunează
de ceea ce descoperă în acest ţinut nou,
care-i, pentru el, rugăciunea. are să lupte
pentru a trăi, în rest îi lasă-n grijă lui Dumnezeu
finalul poveştii. rar e om să se roage, să se mărturisească
aşa de curat, fără să-nvinuiască pe nimeni, fără a spune:
de ce mi se-ntâmplă asta tocmai mie? se-mpărtăşeşte
des cu Trupul şi Sângele lui Hristos, colindă mânăstiri.
soţia, copilul – îi priveşte cu infinită tandreţe. în fiece zi
poate să piară – credinţa face din presimţirea firească
un prilej de învingere a fiorilor morţii. în ultimele-i zile,
ia parte la o nuntă. până la capăt stă, veselindu-se
cu nuntaşii. într-o dimineaţă, veghindu-l
de la marginea patului, soţia vede cum faţa lui
străluceşte. el îşi ridică lent mâinile în sus, cum ar vedea
pe Cineva şi i-ar râvni îmbrăţişarea. apoi şi le lasă încet
lângă sine, pe pat. rămâne nemişcat, cu un surâs
de nedescris în cuvinte. se lasă o linişte
în care soaţa nu ştie dacă lacrimile ei sunt de durere
sau bucurie – îl simte, doar, viu, deşi adormit.

monahul

pe drumul spre frăsinei,
pe când nu era şosea,
m-am întâlnit cu un monah.
are o privire un pic aspră,
dar adâncă.
deşi îmi vin tot felul de gânduri,
îl însoţesc fără să spun vreun cuvânt.
o dată ce tăcerea ne-nvăluie,
căutătura lui se-mblânzeşte.
vieţuieşte la pustie,
vine aici din când în când după sfat,
la părintele Ghelasie,
care-i şi duhovnicul meu.
în ochii lui sclipeşte
o bucurie ca o flăcăruie de paşti,
pe care o fereşte de vânt
şi o duce cu el peste tot.
iau şi eu lumină,
şi simt pe Cineva în mijlocul nostru.

accident

e o atmosferă înăbuşitoare afară.
o maşină mică înaintează
pe autostrada cu două benzi,
când, din faţă, pe contrasens,
apare un tir angajat în depăşire.
fără să se asigure, trece pur şi simplu
peste automobilul albastru şi-l face armonică.
oameni se strâng lângă grămada de fiare
rămasă, comentând grozăvia,
şoferul de tir coboară şi se-apropie
cu un aer neputincios. se uită şi vede deodată
cum un om iese singur din sfărâmături
şi, nevătămat, dă lui Dumnezeu slavă.
nici o bucăţică din vehiculul său 
n-a rămas nestrivită – metalul
se-arată aici mai fragil decât carnea.

muncitorul

în timp ce aleargă din răsputeri spre ieşire,
după şocul exploziei din rafinărie,
aude în spate geamătul agonic al victimelor
cu plămâni arşi.

vede, cu ochii măriţi şi toate fibrele încordate,
gazul ucigaş liber,
ridicându-se ca un şarpe până la pântece,
până la piept.

ce binecuvântare e aerul pe care-l respir,
îl fulgeră gândul, 
în aceeaşi fracţiune de secundă
în care de nicăieri se iscă o pală de vânt
şi norul îşi schimbă direcţia.

ai albit, tată!
îi strigă copiii acasă. pe balcon,
el degustă răcoarea serii,
cum ar sorbi dintr-un ceai fierbinte.

fir roşu

între pleoape se crapă o fantă
preţ de o scurtă fulgerare a memoriei:
focul încins peste măsură în sobă
saturează camera cu bioxid de carbon –
te vezi cum pui lemn după lemn,
apoi rămâi în tricou
şi deschizi fereastra, după care o-nchizi la loc –
e iarnă.

ai citit bună parte din noapte pentru examen,
eşti o pasăre călătoare doborâtă de somn
în mijlocul mării,
dar un zvon de primejdie
te face să vrei să te ridici cât mai iute
şi nu poţi mişca un deget.

respiraţia ta
e un fir de aer între viaţă şi moarte.
clar,
iei viteza melcului
până la fereastra unui capăt de lume.
cu o zvâcnire de corniţă moale
apeşi geamul cu mâna
şi te prăbuşeşti pe pervaz, în aerul rece.

cu această voinţă iubitoare de viaţă
pot şi eu să mă smulg, mamă,
din patimi ce mă lipsesc de suflarea Duhului.

marea, în oglindă

în gura deschisă a balenei,
printre dinţii ei ascuţiţi,
înoată un peşte sanitar.
el curăţă, pansează, îl vindecă
pe uriaşul mamifer,
care primeşte nemişcat tratamentul.

sălbatica-şi foame uită
în faţa micului binefăcător,
care e-n siguranţa cea mai deplină
în locul de care vieţuitoarele mării
fug, cuprinse de spaimă.

ceva mai departe, un rac diogene
îşi alege cochilia goală
ce-i va feri părţile moi, fără platoşă.
şi nu orice scoică,
ci una pe care stă de nedezlipit
un dediţel de mare –
un borcănel viu, cu stomăcel
sub o coroană de petale bilobare.

plimbă şi hrăneşte acest coral bombat,
care la vreme de primejdii împroaşcă
atacatorii cu un lichid ce urzică.
şi când, crescând în mărime,
se mută într-o scoică mai mare,
racul dă semn dediţelului,
care-l urmează, ca prin minune desprins
de vechea fundaţie, spre casa lor nouă.

daruri şi slăbiciuni ne-aduc împreună:
o fragilă dorire umblă-ntre gânduri –
una al cărei trup nu-i al ei –
ea nu stârneşte, ci domoleşte pornirea
de-a strânge în gură fructul lucios al morţii.

zi după zi

vrei să dai glas unui cântec de dragoste,
să curgă-n auz ca un vin vechi, abia
scos din pământ. pahar de pocăinţă
ţi-e însă chipul mijind în căile surpate
ale singurătăţii. în fiece zi, urci un munte
şi-l cobori. acelaşi pisc îţi apare
înainte, cum stă un străin în faţa ta
şi-ţi vorbeşte, până ce pare că-l ştii
dintotdeauna. şi totuşi mereu rămâne
ceva ce îţi scapă – o umbră-n priviri,
o şovăială în gest, o tristeţe-n surâs,
ce-aştern tăcerea-n hăţişul de vorbe.
simţi doar că te-apropii de mare. vuietul ei
e-n tine şi-n jur, ca o suflare uitată în flaut,
chemând cele patru zări la ferestre.

oraşul din vis: emilia

toţi zic că emi are o problemă.
nu s-au hotărât
dacă e o virtute sau un defect --
părerile-s împărţite.
nu suferă să fie vorbit de rău cineva
şi când vreunul din jur o face
ea începe să-l laude pe învinuit:
o, dar e un om aşa bun...
faţa-i se luminează şi e aşa sinceră,
încât vorbelor grele li se dă drumul pe ape,
iar fiecare dintre cei prezenţi
se simte uşor şi visează
să fie apărat tot aşa,
când se face-n jurul lui cerc.

preotul

lucrează sus pe biserica de lemn
oamenii se strâng în jurul lui
şi se simt bine
spun că e atât de blând
încât nu poate să rănească pe nimeni
cu vreun cuvânt
unii chiar profită de asta
el zice despre sine că e iute din fire
şi greu se stăpâneşte
a albit şi-l supără inima
tocmai ea

iartă-mă

sprijinindu-şi cu o mână capul,
stareţul Neonil e entuziast ca un tânăr
când vede racla sfântului Calinic
şi de la pridvor ia cuvântul:

„doi tineri monahi vorbeau mult.
bătrânului lor i se-arătau
cuvinte-ale lor înscrise
pe o foaie de un duh nevăzut,
dar la despărţire
îşi ziceau unul altuia: iartă-mă,
şi deodată foaia era, din nou, albă”.

avva povesteşte apoi despre ierarhul
care a visat să fie la Frăsinei
un rai de nevoinţă şi, văzând aici
„cele bune, dar şi pe cele rele”,
a pus hotare unui mic athos.

poem pentru vrăjmaşi

Doamne, sunt un om care nu merită
să existe, însă Tu m-ai creat.
ai încredere că pot să iubesc.
mă înec în patimi, dar nu pot să uit
dragostea Ta. ea mă îmbracă zi de zi
în veşmintele pe care le sfâşii
şi mă face să văd bunătatea răsărind
peste vrăjmaşii mei. ea încălzeşte
pe buzele mele numele lor.

la colţ

în părculeţul din faţa blocului sunt
mai multe bănci. pe una din ele, un bătrân,
cu capul căzut în piept, lângă o sticlă
dormitează. pe o alta, doi tineri discută
aprins, răsfoind o carte înainte şi-napoi.
pe a treia, băieţei şi fetiţe aşază cartoane.
la câţiva metri distanţă, trei lumi întâmpină
apusul. răcoarea de după ploaie stăruie.
pe bulevard trec oameni frumoşi.
se-ntâmplă că prietenii nu-şi mai vorbesc.
fiecare îşi află motive, sau în altă parte
îşi mută atenţia. sunt obloane trase,
pe rând, într-un castel tot mai întunecos.

somnul, pe ţărm

părul se revarsă pe umeri şi, mai departe,
pe un bolovan uriaş de la marginea mării.
încheietura unui braţ odihneşte pe cap,
alta traversează pântecele, ca o tuşă
de culoare caldă între reliefuri de pânză reci.

stă pe spate cu ochii închişi, cu gleznele
încrucişate, în care intră un fascicul solar.

buzele apasă una pe alta, cu un zâmbet
furat visului. de lângă tălpi începe
un teritoriu de umbră, ce se întinde în sus,
uniform, până ce o zonă mai închisă
se cască. aude cum îşi face loc, între pietre,
mâna întinsă a mării, dând drumul la scoici.

briza ridică un fir auriu de pe frunte,
fixată pe creştet, marea-i un coş pescăresc.

crepuscul

cât de fragil e omul,
azi chipul lui
creşte-n fereastră
ca o lună nouă,
mâine se scutură
privirea-i pe cerul
în care păsări
se-ngroapă.

şubredă-i vorba lui,
ca o casă de paie
în bătaia arşiţei.
şi dragostea-i
un semn nemişcat
ce-şi stinge-nţelesul
şi lasă o dâră de fum.

ne-mpinge moartea
de la spate spre viaţă,
dar noi pururi
întoarcem capul
şi spaima
ni se citeşte pe feţe.

herr hans

urletul proprietarului neamţ
e o palidă amintire ce-nvie în nopţile albe.
el bea şi tot bea, până ce-şi amorţeşte chinul,
însă după un prag durerea prinde iarăşi contur,
şi nimic n-o mai poate face să piară.

e ca un spectru dezlănţuit, într-o casă
uitată de lume. şi strigă, şi strigă,
până ce vocea lui e suferinţa însăşi ce caută
în aşternuturi vecinii. coboară şi urcă
scările, pândeşte îndelung la uşa chiriaşilor,
bate şi cheamă cu un vaiet în glas.

uneori se-ntâmplă să iasă vreunul
şi-l roagă stăruitor să vină cu el.
îi spune despre părinţi, femei, fraţi şi copii,
câini şi pisici – toţi morţi. iar pântecul lui
e tot o rană. băutura nu-l mai ajută,
toarnă mai departe mecanic şi nici să uite
nu poate. la sfârşit i-e ruşine.

întinde-o bancnotă ascultătorului vlăguit,
ce se uită la el cu îndoielnică milă.
răsuflă uşurat când acela o ia,
de parcă i s-ar întoarce mândria pierdută.

un urlet lipsit de nădejde sfâşie nopţile.
sunt vinovat pentru tot ce se-ntâmplă –
şi-mi leg speranţa de Domnul.

pe firul apei

în castelul din Heidelberg
o scară coboară-n spirală,
pe ea abia încape groful obez
dus pe un scaun spre butoiul cât casa,
unde se varsă toate vinurile
din împrejurimile însorite.

în drumul spre gurile Dunării,
pe această insulă de tristeţe
ai plutit, visând la o viaţă simplă
în marginea pădurii, unde vine
o căprioară să-ţi deschidă palma.

acum marea îţi spală picioarele,
cu părul ei verzui. acum faţa ta-i
ca de ceară, şi nu mai cauţi un loc
să te-aşezi, s-aprinzi focul. gândul
de plecare te mistuie. dar, negreşit,
vecinătatea acestor firave contururi
părăsind, ai lua cu tine la Domnul
toate câte încap în inima ta.

prin o sută de fire iese din tine viaţa

neîncrederea celui de-aproape
sapă o groapă în care cazi, zi de zi,
cu faţa la cerul primitor ca o mamă.
zidul zgâriat cu vorbe de ură
e un soare negru, răzuit
de pe tălpile lucrătorilor la asfalt.
frumuseţea are canini lucitori.
din muşcătura ei ies flori de sânge
pentru costumul de bal
cu care te-arunci în apele reci,
să prinzi un copil părăsit într-un coş.

Apariţie Editorială: CHIPUL ICONIC. Crochiuri antropologice. Reflexii ale chipului teologico-mistic ghelasian (cu o Prefaţă de ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei)

Volumul "CHIPUL ICONIC. Crochiuri antropologice. Reflexii ale chipului teologico-mistic ghelasian" (ed. Platytera, 2012) cuprinde şase studii:

- Daniel Lemeni, "Paternitate şi filialitate în teologia părintelui Ghelasie"
- Luigi Bambulea, "Fundamentele misticii ieromonahului Ghelasie de la Frăsinei"
- Mirela Ienculescu, "Iconicul Chipului Maicii Domnului"
- Florin Caragiu, "Suflet şi răspuns"
- Diana Miloş, "Repere Iconice în psihologia imaginii ca reprezentare şi identitate"
- Marius Dumitru Linte, "Moşul în antropologia juridică".

Prefaţa, intitulată "Părintele Ghelasie. Isihasm şi cultură - o întâlnire în lumina unui chip îndumnezeit", este semnată de ÎPS Acad. dr. Irineu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei.

drumeţie

mă uit pe suprafaţa încreţită a apei
şi-mi vine în minte cum se-mbăţoşează un amic
împotriva sensului în poeme. până la urmă,
viaţa ne-nconjură şi gândul nostru, ieşit din ea,
o înfăşoară-n jurul ei însăşi, spre-a fi săltată
din locu-i, spre scurta strălucire a unui chip,
în preajma unei libertăţi mai presus de înţelesuri.
sub podeţ e răcoare. spatele verzui-întunecat,
cu flancuri argintii, al păstrăvului,
urcă împotriva curentului, spre pâraie şi izvoare.

din miile de icre depuse, trei-patru peşti
vor trăi mai departe. mici steluţe roşii
cu tiv alb-gălbui coboară spre vintre.
voracitatea şi teama îl stăpânesc pe solitarul
iubitor de limpezimi, dar în vreme de boişte
frica instinctivă dispare, o dată cu foamea.
şi-un colorit mai aprins îl arată gata
de viaţă, de moarte. iar noi ne-ntoarcem
acasă, cu mâinile mirosind a răşină de brad,
visând, aproape fără să ştim, la o nouă plecare.

submarinul oranj

marea caldă e un pântec
în care faţa ta intră.
libertatea apasă în sus,
nu vrei să urmezi
un scenariu bine ticluit.
o povară se aşază firesc
pe capul şi umerii tăi,
soarele îşi pleacă fruntea pe ape.

eşti un submarin care iese
din braţele unei caracatiţe uriaşe
ce nu doreşte altceva
decât să-mbrăţişeze capsula oranj
şi să-şi lipească ochiul
de hubloul în care priveşti
marea, ca pe unica-i lacrimă
ce s-a vărsat pentru tine.

lectură în parc

citeşti pe o bancă în parc,
ascunsă-ntre crengile lăsate.
îţi întorci faţa de la masa de lemn,
pe care tronează o carte voluminoasă,
şi cu piciorul desculţ faci o moviliţă de frunze.
pielea ta luminează acest colţ singuratic,
în care întâmplările unor alte fiinţe
şi vremuri intră în tine, ca într-un port
pregătit de război. dai pagina, cu senzaţia
că o ţeavă de tun cu o ghiulea lucioasă
sunt îndreptate spre tine, şi nu rămâne
decât să te-ndepărtezi, într-o clipă,
de locul unde vulturii se adună.