în pod la cabana omul
stau pe podea, în sacul de dormit,
cu capul pe un cofraj pentru ouă.
ascult vuietul furtunii
ce zgâlţâie uşa legată cu sârmă
şi suflă prin crăpături,
ridicând – ca pe un praf fin
în care se îneacă lumina lanternei –
gândurile.
le privesc topindu-se şi respiraţia
se face uşoară asemenea unui prizonier
dezlegat de lanţuri,
purtat de o adiere spre casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu