în timp ce aleargă din răsputeri spre ieşire,
după şocul exploziei din rafinărie,
aude în spate geamătul agonic al victimelor
cu plămâni arşi.
vede, cu ochii măriţi şi toate fibrele încordate,
gazul ucigaş liber,
ridicându-se ca un şarpe până la pântece,
până la piept.
ce binecuvântare e aerul pe care-l respir,
îl fulgeră gândul,
în aceeaşi fracţiune de secundă
în care de nicăieri se iscă o pală de vânt
şi norul îşi schimbă direcţia.
ai albit, tată!
îi strigă copiii acasă. pe balcon,
el degustă răcoarea serii,
cum ar sorbi dintr-un ceai fierbinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu