crepuscul

cât de fragil e omul,
azi chipul lui
creşte-n fereastră
ca o lună nouă,
mâine se scutură
privirea-i pe cerul
în care păsări
se-ngroapă.

şubredă-i vorba lui,
ca o casă de paie
în bătaia arşiţei.
şi dragostea-i
un semn nemişcat
ce-şi stinge-nţelesul
şi lasă o dâră de fum.

ne-mpinge moartea
de la spate spre viaţă,
dar noi pururi
întoarcem capul
şi spaima
ni se citeşte pe feţe.