mă uit pe suprafaţa încreţită a apei
şi-mi vine în minte cum se-mbăţoşează un amic
împotriva sensului în poeme. până la urmă,
viaţa ne-nconjură şi gândul nostru, ieşit din ea,
o înfăşoară-n jurul ei însăşi, spre-a fi săltată
din locu-i, spre scurta strălucire a unui chip,
în preajma unei libertăţi mai presus de înţelesuri.
sub podeţ e răcoare. spatele verzui-întunecat,
cu flancuri argintii, al păstrăvului,
urcă împotriva curentului, spre pâraie şi izvoare.
din miile de icre depuse, trei-patru peşti
vor trăi mai departe. mici steluţe roşii
cu tiv alb-gălbui coboară spre vintre.
voracitatea şi teama îl stăpânesc pe solitarul
iubitor de limpezimi, dar în vreme de boişte
frica instinctivă dispare, o dată cu foamea.
şi-un colorit mai aprins îl arată gata
de viaţă, de moarte. iar noi ne-ntoarcem
acasă, cu mâinile mirosind a răşină de brad,
visând, aproape fără să ştim, la o nouă plecare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu