om de nimic

un poet este adesea trist ca un prooroc mincinos,
pentru că nu L-a văzut pe Dumnezeu şi nu L-a auzit
vorbindu-i, şi totuşi rupe legământul tăcerii,
ca şi cum ar rosti ceva nou cu adevărat.
nimic nu se-mplineşte din ce zice
şi mult în urma cuvintelor lui apare şi el,
fără să mai aibă ceva de spus.

şi acum, după ce au trecut peste el anii şi gloria lui
a scăpătat, apare câte unul care-i vorbeşte cu ură,
şi câte unul care-l vorbeşte de rău şi câte unul
care-şi exprimă pe faţă dispreţul,
arătându-l cu degetul, ca pe un om de nimic.

dar Dumnezeu ştie că poetul nu e prooroc mincinos,
că nu făgăduieşte nimic în lumea asta şi nici în cealaltă,
pentru că e cu adevărat sărac şi cu adevărat
apăsat de ceea ce simte şi aude şi vede,
şi de aceea scrie, să poată adormi şi el în patul lui,
cu mâna pe inimă. iar poezia ni se mulează pe trup
şi o ţinem lipită de noi, ca pe o asigurare
că legile rigide se clatină în adierea posibilului.