viu

nu vă istorisesc despre oameni importanţi ai zilei.
să trezeşti ceva viu într-un suflet e mai de preţ
decât multe fapte glorioase, însă lipsite de strălucire
înaintea Domnului. surprize vom avea dincolo,
ni se spune. surprize se întâmplă s-avem
şi aici. un om avut şi-n putere altădată
are falca de jos mâncată de cancer. nu mai poate
mânca, doar picură uneori direct în gât
câte-un lichid, pe care-l înghite cu vădite dureri.
nu se mai poate spune că are gură. mai curând
o gaură de neprivit, acoperită cu pânză.
e slab, de nerecunoscut pentru prieteni.
are ceva dintr-un copil, e împăcat, îşi vede
greşelile vieţii şi-i pare rău. nici nu cârteşte,
nici nu deznădăjduieşte, pentru că se minunează
de ceea ce descoperă în acest ţinut nou,
care-i, pentru el, rugăciunea. are să lupte
pentru a trăi, în rest îi lasă-n grijă lui Dumnezeu
finalul poveştii. rar e om să se roage, să se mărturisească
aşa de curat, fără să-nvinuiască pe nimeni, fără a spune:
de ce mi se-ntâmplă asta tocmai mie? se-mpărtăşeşte
des cu Trupul şi Sângele lui Hristos, colindă mânăstiri.
soţia, copilul – îi priveşte cu infinită tandreţe. în fiece zi
poate să piară – credinţa face din presimţirea firească
un prilej de învingere a fiorilor morţii. în ultimele-i zile,
ia parte la o nuntă. până la capăt stă, veselindu-se
cu nuntaşii. într-o dimineaţă, veghindu-l
de la marginea patului, soţia vede cum faţa lui
străluceşte. el îşi ridică lent mâinile în sus, cum ar vedea
pe Cineva şi i-ar râvni îmbrăţişarea. apoi şi le lasă încet
lângă sine, pe pat. rămâne nemişcat, cu un surâs
de nedescris în cuvinte. se lasă o linişte
în care soaţa nu ştie dacă lacrimile ei sunt de durere
sau bucurie – îl simte, doar, viu, deşi adormit.