dan a plecat de la serviciu cu un gust amar.
noul director l-a pus pe liber fără nici un motiv,
sau mai precis a început să verse un sac de motive
insignifiante sau inventate,
cum ar fi greşeala capitală de a nu fi economisit banii
pentru abonamentul la o revistă de cultură
valorând un procent absolut infim din cheltuieli.
liniştiţi-vă, domnule director, n-o să mă împotrivesc,
îmi dau demisia fără vociferări,
să fim oameni.
când iese, şeful îl întreabă, luându-l deoparte:
v-am supărat, nu-i aşa?
colegii altădată prietenoşi sunt acum rezervaţi,
ca şi cum l-ar ruga din priviri să stea departe de ei.
Iisus nu se încredea în oameni –
ştia ce este în inima lor.
cu toate astea s-a răstignit pentru ei,
pentru că dragostea rodeşte uneori şi-n sămânţa
căzută pe lângă drum, sau pe piatră,
poate cu mult după ce-a fost aruncată: prezenţa ei
rămâne în lipsă ca o adiere subţire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu