vrei să dai glas unui cântec de dragoste,
să curgă-n auz ca un vin vechi, abia
scos din pământ. pahar de pocăinţă
ţi-e însă chipul mijind în căile surpate
ale singurătăţii. în fiece zi, urci un munte
şi-l cobori. acelaşi pisc îţi apare
înainte, cum stă un străin în faţa ta
şi-ţi vorbeşte, până ce pare că-l ştii
dintotdeauna. şi totuşi mereu rămâne
ceva ce îţi scapă – o umbră-n priviri,
o şovăială în gest, o tristeţe-n surâs,
ce-aştern tăcerea-n hăţişul de vorbe.
simţi doar că te-apropii de mare. vuietul ei
e-n tine şi-n jur, ca o suflare uitată în flaut,
chemând cele patru zări la ferestre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu