vineri

suntem – pe străzile unui oraş dispărut –
prizonieri ai ploii,
înaintând, în ritmul lent al muzicii,
spre racla unde timpul se vindecă.

canarii stau nemişcaţi la ferestre
şi sângele – acest drum al mătăsii –
ţine – în vântul tăios – aproape de inimă.

o femeie nu se poate atinge de moaşte:
iar şi iar o putere o-mpinge înapoi
şi ţipătul ei face fulgerul să pălească –
Domnul nu doarme, deşi – cu ochii deschişi –
visează fericirea ascunsă în noi.