posedare

o fată demonizată îşi cabrează spatele
şi cu salturi nefireşti se-aruncă pe ciment,
lovindu-se până-i dă sângele.
câţiva strigă să fie ţinută.

forţa-i nebună te sperie, îţi spui în gând:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
nu mă lăsa, miluieşte-mă după cum ştii,
şi te apropii de ea, cum stă prăvălită,
şi-i cuprinzi gleznele, în timp ce un altul
o ţine de umeri – împiedicând-o să-şi facă rău.

nu cauţi la faţa ei răvăşită –
dragostea lui Hristos o implori:
prin carnea împunsă, simţi viaţa lumii –
schimonosită de aprige lovituri –
şi-n inima ta înţelesul ajunge la capăt.

doar rugăciunea pluteşte peste abisul
în care se linişteşte încet
un chip ce şi pentru noi pătimeşte.