păşeşti în biserica azilului-spital
mai fericit
decât între laureaţii premiului oscar pe covorul roşu.
zâmbetul acestor firave făpturi
nu se compară cu impunătoarea alură
a aleşilor zilei, ce se scufundă încet
în fastul lor, ca în mişcătoare nisipuri.
slava lumii croieşte trăsături uniforme
şi podiumul ei se retrage brusc, dar aici,
un bătrân ce-şi învârteşte roata scaunului
cu o fervoare de copilandru,
un poet cu defect de vorbire,
gesticulând în aşa fel că niciodată nu ştii
dacă ce spune-i de bine sau de rău,
o femeie ce se clatină
pe picioarele-i strâmbate şi umflate –
şi-i o minune faptul că nu cade
în lungile-i peregrinări pe la icoane –
aceste figuri şi celelalte –
despre care nu mai ajungi să pomeneşti –
sunt plăsmuite de câte o suferinţă aparte.
părăsirea pe care ei o trăiesc e şi a noastră.
de aceea, în marginea lor de lume,
vii să-ţi recâştigi tăria cuvintelor,
pentru că ei – oricât ar părea de necrezut –
dau acea impresie de siguranţă
pe care numai slăbiciunea o poartă cu sine
în vâltoarea Harului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu