miercuri, 30 noiembrie 2016

Școala Martiriului (35)



Propriu martiriului creștin este faptul că voia individuală asumă ca principiu regulator și guvernator binele comun, privit în perspectiva eshatologiei inaugurate de învierea lui Hristos. De această tăiere a voii egoiste au parte atât viața monahală cât și cea de familie, odată cu căutarea de a împlini gândul și voia lui Dumnezeu ce rânduiesc iconomia împreună-sporirii noastre în taina asemănării și împărtășirii dumnezeiești.

Florin Caragiu



Școala Martiriului (34)


Pătimirea sfinților martiri a fost o asumare conștientă a condiției umane în ultimele ei implicații, ce privesc posibilitatea rodirii ei eshatologice, prin părtășia la „suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în Iisus” (Apoc. 1, 9). Pătimirea pentru dragostea lui Hristos face simțită prezența Lui în viața noastră. În acest fel, ceea ce ne susține în asumarea suferinței este pe de o parte mângâierea ce prisosește prin Hristos odată cu pătimirile Lui întru noi (II Cor. 1, 5), iar pe de alta, întrezărirea măririi ce ni se va descoperi, ce covârșește pătimirile vremii de acum (Rom. 8, 18). Aceasta ne duce la desăvârșire, la o împuternicire până la neclintire în bine (I Pt. 5, 10). Primită cu dispoziția participării la viața lui Hristos, suferința cu trupul constituie o ardere a păcatului (I Pt. 4, 1) în cel ce este făcut viu cu duhul (I Pt. 3, 18).

Florin Caragiu




marți, 29 noiembrie 2016

Școala Martiriului (33)


Nădejdea sfinților martiri a fost una născută din răbdarea încercărilor, prin care iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile lor, prin Duhul Sfânt, cel dăruit lor (Rom. 4, 5). Flacăra nădejdii se păstrează aprinsă prin rugăciune neîncetată (Lc. 18, 1). Nădejdea nu numai că mângâie și bucură inima, dar odihnește și trupul (Fapte 2, 26). Trecând prin pătimirea suferințelor, nădejdea se umple de nemurire (Înț. Sol. 3, 4). Gândul lui Dumnezeu ne dăruiește viitorul și nădejdea (Ier. 29, 11). Nădejdea e totodată roada dreptății (Isaia 32, 17) și a înțelepciunii  (Pilde 24, 14). Numele și amintirea lui Dumnezeu sunt nădejdea sufletului nostru (Isaia 26, 8). Nădejdea pusă în Dumnezeu izvorăște pacea inimii (Isaia 26, 3), nădejdea celor drepți fiind numai bucurie (Pilde 10, 28) ce nu te părăsește în pragul morții (Pilde 11, 7). Nădejdea revarsă de asemenea mila lui Dumnezeu (Ps. 142, 8). Având rostul de opreliște pentru păcat, legea nu poate desăvârși totuși nimic; aceasta o poate face doar apropierea de Dumnezeu ce are loc prin nădejde (Evr. 7, 19). Hristos cel dintru noi este nădejdea slavei (Col. 1, 27), nădejdea tuturor marginilor pământului (Ps. 64, 6), a tuturor ființelor vii (Eccl. 9, 4).  El este Mântuitorul tuturor oamenilor (Tim. 4, 10), care prin învierea Sa ne naște din nou, spre nădejde vie (I Pt. 1, 3). Fără să te bizui doar pe priceperea ta, ci punându-ți nădejdea în Domnul (Pilde 3, 5), trebuie să acționezi în tot lucrul tău cu nădejde că vei avea parte de roade (I Cor. 9, 10).

Florin Caragiu


Școala Martiriului (32)


În fața morții, sfinții martiri nu și-au pus încrederea în sine, ci în Dumnezeu, cel ce înviază pe cei morți (II Cor. 1, 9). Prin credința în Hristos au căpătat îndrăzneală şi apropiere de Dumnezeu, cu deplină încredere (Efes. 3, 12). Sfântul Apostol Ioan afirmă chiar că aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă (I In. 5, 14). Încrederea că ești al lui Hristos se prelungește în încrederea că aproapele tău este și el al lui Hristos (II Cor. 10, 7). Înconjurați de o lume ostilă, sfinții martiri au avut încredere că Dumnezeu poartă grijă de oameni și îi cheamă la împărtășirea dragostei Sale. Au avut încredere în oameni, în posibilitatea întoarcerii lor spre Dumnezeu și a luminării ființei lor. Numai astfel o mână de creștini au putut aprinde flacăra revelației divine în toată lumea. În general, la baza încrederii stă credința, ca temelia ei apofatică. Întemeiată pe credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu încrederea rămâne realistă și spontană, înțelegând că omul este adeseori slab, neputincios, supus căderii.

Florin Caragiu



luni, 28 noiembrie 2016

Școala Martiriului (31)


Hristos spune celor ce au ajutat pe cei bolnavi, închiși, străini, flămânzi, însetați că Lui i-au făcut aceasta, cu alte cuvinte se pune El în locul celor lipsiți, suferinzi, defavorizați etc. Între aceștia se numără Sfinții Prunci martiri uciși de Irod, chipuri ale nevinovăției reprezentative pentru toți pruncii uciși sau avortați de-a lungul timpului. Suferința lor este un suspin pururi prezent în fondul existenței, săpând în inimi forma crucii. De aceea calea către Hristos trece prin dragostea ce asumă în gestul dăruirii de sine, milosteniei și rugăciunii pătimirea celor nevinovați. Orice alt traseu spre fericire e un drum înfundat sau iluzoriu. 

 Florin Caragiu

Școala Martiriului (30)


Emblematică pentru chipul martiriului este figura lui Abel, cel ucis – tocmai de fratele său Cain – din invidie pentru viața sa curată și pentru darul său primit de Dumnezeu. De atunci și până astăzi această situație paradigmatică s-a tot repetat, ajungându-se în punctul în care un cunoscut părinte contemporan a afirmat că s-a ajuns în zilele noastre la o culme a fratricidului sub diferite forme. De la indiferență, nepăsare și invidie, neiertare, osândire și ură, privare de libertate, dominație și exploatare, până la felurite vătămări, atentate sau războaie, starea de spirit antagonistă ce separă și dezbină pe frați s-a multiplicat, atingând un punct culminant, manifestat printr-o accentuată înstrăinare de celălalt concomitentă cu o la fel de pronunțată înstrăinare de sine. Depășirea acestei crize profunde este posibilă prin ieșirea din starea de conflict, prin recursul la chipul și darul lui Dumnezeu ce unifică în sine și întreolaltă conștiințele, reînsuflețind intenționalitatea lor euharistică. Abia conștiința faptului că darurile sunt împărțite și încredințarea de purtarea de grijă iubitoare a lui Dumnezeu față de fiecare făptură ne fac atenți la taina familiei de creație sau la taina creației ca familie purtătoare a condiției filiale în raport cu Dumnezeu Creatorul. Realizând acest fapt, raportul dintre sine și alteritate se orânduiește iconic pe temeiul orizontului comun al împărtășirii dumnezeiești.

Florin Caragiu