Diversitatea metodelor ce diferențiază domeniile diferite de studiu nu poate desființa unitatea corpului cunoașterii, având ca temei însăși conștiința umană și fundamentul ei iconic, Care este Însuși Logosul Divin.
Cunoașterea este una vie în momentul în care se manifestă ca un sistem deschis, ce depășește limitările și îngustimea unei simple metode, combinând precizia gândirii cu indeterminarea fecundă a intuițiilor creatoare, ce transportă semnificații vitale între diverse zone ale reflecției umane. În fiecare dintre domeniile teologiei, filosofiei, științei și artei există, așadar, straturi interpretative ce se suprapun, ca să nu mai vorbim de potențarea lor reciprocă din punctul de vedere al motivației actului cunoscător și creator.
Fiecare metodă din câmpul cunoașterii are un rol regulator în lărgirea orizontului cunoașterii prin faptul că guvernează un proces de modelare, pe baza unui bagaj conceptual permanent deschis interpretării, comunicării, transferului de semnificație. Știința, spre exemplu, are permanent nevoie de clarificarea filosofică a sensului, dar și de flavoarea frumuseții artistice și de străluminarea mistică a tainei teologice. Toate acestea se disting, dar nu se pot separa, pentru că rădăcina lor comună este în Logosul Divin și doar împreună pot depăși insuficiența unei vederi specializate, înguste asupra lumii.
Reflecția asupra fundamentelor creează premisele fuziunii perspectivelor, ale constituirii, prin demersul interdisciplinar, a unui limbaj capabil să asimileze variile domenii, fără alterarea specificității lor, și să vascularizeze prin legături semnificative corpul integral al cunoașterii.
Unitatea vitală a acestuia este ea însăși o exigență reflectată în conștiința noastră, din punct de vedere teologic, printr-o nevoie de adecvare la chipul după care am fost creați. Savantul Albert Einstein sintetizează această exigență morală atunci când afirmă că idealurile care i-au luminat calea, încurajându-l permanent să înfrunte viața cu un sentiment de voioșie, au fost Bunătatea, Frumusețea și Adevărul.
Exigența lărgirii orizontului cunoașterii impune deopotrivă coborârea în concretul observațiilor și aplicațiilor, cât și ridicarea în câmpul generalității și abstracțiunii, această pendulare fiind traversată constant de infuziile de semnificații provenite din nenumăratele inferențe și transfuzii de sens inerente comunicării, mediului intersubiectiv.
În ce privește relevanța istorică a teologiei pentru matematică, pot să amintesc aici un exemplu celebru, cel al creării de către Bernhard Riemann a conceptului de varietate, în germană Mannigfaltigkeit, însemnând o pliere a unor spații locale cu anumite proprietăți într-o unitate. Este un concept introdus de Kant, dar cu o puternică filiație teologică, dată find cultura teologică a lui Riemann și faptul că în germană termenul folosit pentru Treime este Dreifaltigkeit, însemnând o pliere a trei într-o unitate. Conceptul de varietate, ce stă la baza matematicii moderne, are, așadar profunde rădăcini filosofice și teologice.
În articolul său intitulat „The Invisible Link Between Mathematics and Theology”, Ladislav Kvasz a vorbit despre o legătură invizibilă între matematică și teologie, privind separarea ontologiei de epistemologie operată de teologia monoteistă, ca o punte spre „frontiera care distinge fenomenele deschise descrierii matematice de cele care nu admit o descriere matematică” , ceea ce a permis explicarea ambiguității legate de fenomenele descrise ca „rezultat al finitudinii umane și astfel înțelegerea fenomenelor însele ca neambigue, și prin urmare accesibile descrierii matematice”.
Se poate pune întrebarea cum se împacă determinismul științific și armătura logicii formale cu libertatea expresiei artistice și a trăirii mistice. Într-o carte referitoare la interpretarea statistică a mecanicii cuantice, laureatul Nobel Max Born denunța determinismul fizicii clasice ca pe „o iluzie, creată de supralicitarea conceptelor matematico-logice”. În cercetarea științifică determinismul este, așadar, în opinia savantului amintit, un idol, și nu un ideal, și „nu poate constitui o obiecție adusă interpretării statistice în mod esențial indeterministă a mecanicii cuantice”. Știința însăși a adus, așadar, argumente în favoarea demontării înghețării gândirii în tiparul determinist. De altfel, tot știința, prin teoremele ei de incompletitudine și indecidabilitate, precum cele ale lui Gödel și respectiv Turing,.a fost cea care a spulberat pretenția pozitivistă de factură scientistă a stabilirii unei proceduri mecanice în vederea epuizării raționale a tainei, sau a raționalizării adevărului. Nici o cunoaștere specializată nu trebuie să uite adevăratul scop al cunoașterii, care este cel de a spori empatia, simțirea înțelegătoare, calitatea actului conștient. De altfel, tot știința a fost cea care a arătat că „orice act de percepție este un act de creație” (Gerald Edelman), dată fiind permanenta deconstrucție și reconstrucție a informației primite de către creier. Odată cu realizarea dimensiunii ei participative, adică cu introducerea de către fenomenologie în ecuația cunoașterii a factorului subiectiv și a afirmării inseparabilității între latura subiectivă și cea obiectivă a cunoașterii, s-au evidențiat limitele structurale ale formalismului științific, precum și caracterul deschis al cunoașterii, ce nu poate fi epuizată de nici un sistem formal de gândire.
În cartea sa „Fizică și Filosofie. Revoluția în Știința Modernă”, Werner Heisenberg observa, urmându-l pe Niels Bohr, ireductibilitatea proceselor biologice la explicațiile venind din fizică și chimie. Incompletitudinea acestora din urmă e generată de faptul că experimentele însele interferează în acest caz cu funcțiile biologice, afirmând că „în biologie suntem preocupați mai degrabă de manifestarea posibilităților din natura căreia îi aparținem, decât de rezultatele experimentelor pe care le efectuăm noi înșine”. Este un exemplu al principiului complementarității ce reflectă aici, după Heisenberg, „tendința din metodele cercetării biologice moderne care, pe de o parte, face uz deplin de toate metodele și rezultatele fizicii și chimiei și, pe de altă parte, e bazată pe concepte ce se referă la acele trăsături ale naturii organice care nu sunt conținute în fizică și chimie, precum conceptul vieții înseși”. Toate domeniile cunoașterii au nevoie, în fapt, să fie racordate la viață, la taina ce scapă raționalizării și oferă spațiu infinit libertății noastre. Stephen Smale face trimitere la povestea cu Newton care a văzut un măr căzând și mișcarea planetelor și le-a recunoscut ca parte a unui aceluiași fenomen, căutând un limbaj care să ne îngăduie „să traducem ceea ce vedem și să recunoaștem aceasta ca parte a unui fenomen mai cuprinzător”. Acesta este și sensul interdisciplinarității, care are în vedere realitatea fizică, pe diverșii ei versanți, apoi cea biologică, cea psihologică și cea duhovnicească, cuprinse într-un tablou unitar.
În contextul avalanșei de descoperiri științifice din ultimul secol, care au mutat atenția generală pe ideea de progres și evoluție, se pune întrebarea cât de importantă mai este teologia pentru știință. Alvin Toffler remarca faptul că „toată educația izvorăște dintr-o anumită imagine a viitorului, din anumite presupuneri implicite vizavi de ceea ce ne rezervă viitorul”. În primul rând, centrală în teologia ortodoxă este o viziune asupra viitorului eshatologic, deja prezent și pregustat în taina învierii lui Hristos, ce atrage iconomic desfășurarea istoriei actuale a lumii. În această viziune se evidențiază conceptul de epectază, cu alte cuvinte de înaintare infinită în orizontul tainei dumnezeiești. Cu alte cuvinte, ideea de progres și evoluție nu este străină teologiei, tradiția nefiind un sistem închis, ci deschis sporirii duhovnicești, experierii tainei negrăite. Tradiția în cunoașterea teologică nu constituie, astfel, o limitare, ci un factor catalizator al progresului infinit în experierea lui Dumnezeu, în experierea tainei vieții în genere.
De altfel, știința, care este o cunoaștere prin reducții, va avea întotdeauna nevoie, spre o bună adecvare la realitate, să fie compensată sau completată de o cunoaștere prin amplificare, împlinită prin raporturile ei cu domeniile umaniste: psihologie, artă, filosofie, teologie etc., și, mai mult, în permanenta referire la viață De regulă, creativitatea nu e un simplu rod al specializării extreme, ci dimpotrivă, e stimulată de compunerea mai multor perspective și lărgirea orizontului. Emergența calității în știință, dincolo de variația cantității, rezultă tocmai din conectarea științei la viață, la valoare, la expresivitate, la sursa de empatie care este conștiința noastră. Interacțiunile între diversele domenii ale cunoașterii o ajută să-și recupereze unitatea și vitalitatea.
„Geometria este liniștea întâmplării”, spunea într-un loc Nichita Stănescu. Frumusețea conceptului și poezia structurii este ceea ce-i inspiră și-i motivează pe oamenii de știință să continue cercetarea lor mult dincolo de aspectul ei utilitar. Lucian Blaga observa faptul că șocuri precum cel cauzat de teoria relativității și mecanica cuantică ne-au ajutat să realizăm instabilitatea științei, „generată de însăși relativitatea istorică a creațiilor spirituale din care știința face parte”. Cunoașterea în general este mai mult decât o înlănțuire de idei, este expresia unei stări de spirit, pe care poezia reușește în momentele ei de grație să o surprindă.
Dinspre teologie, știința se vede ca un dar al Logosului întrupat, ce stă atât la baza ordinii inteligibile, cât și la baza ordinii sensibile din creație. Un reputat cosmolog ca Alexei Nesteruk observă că limitele structurale ale cunoașterii umane se izbesc inevitabil de paradoxuri care se constituie ca indicatori ai diferenței din creație dintre câmpul sensibil și cel inteligibil, și a faptului că ambele își au temeiul mai presus de lume, în Logosul divin necreat. Referința transcendentă a cunoașterii constituie astfel sursa ei de raționalitate, unitate și viață. În acest sens, apare necesară recuperarea dimensiunii liturgice a oricărui tip de cunoaștere, prin actualizarea condiției de dar al creației și de actualizare a condiției euharistice a propriei prezențe și lucrări în lume.
Pe de altă parte, dacă teologia are în centru chenoza lui Dumnezeu în lume, prezența Lui tainică și lucrătoare, ce are ca revers îndumnezeirea prin împărtășirea slavei divine, știința are în centru chenoza conștiinței umane în lume, ce se micșorează pe sine spre a descoperi realitatea în întreaga ei complexitate. Chenoza demersului științific are ca revers o personalizare a creației în întregul ei pe calea cunoașterii empatice, participative, în măsura în care știința își regăsește vocația ei liturgică. Iar sporirea consistenței participative a științei are loc tocmai prin osmoza ei cu arta, filosofia, psihologia, teologia.
Chenoza, sau micșorarea de sine pentru apropierea de o realitate și asumarea ei participativă este, în cazul omului, expresia vocației sale de mediator între cele create și cele necreate, ca ființă chemată la o slujire liturgică de prefacere și transfigurare a lumii în unire cu Dumnezeu.
Comunicarea este la rândul ei esențială pentru ansamblul cunoașterii în lumea actuală, dată fiind cantitatea uriașă de informații, ce face din cunoaștere în ansamblul ei un eveniment colectiv, intersubiectiv, întrucât nici un om nu poate cuprinde singur diversitatea uriașă a lucrurilor ce ne stau înainte. Mai mult, caracterul liturgic al cunoașterii, atunci când este conștientizat și asumat, implică și bucuria primirii și a împărtășirii ei, trecerea ei prin comunicare în direcția cuminecării.
Matematica cu diversele ei domenii și interacțiunile dintre ele poate constitui un model pentru abordarea interdisciplinară. M.S. Narasimhan era fascinat de „interconexiunile pasionante, uimitoare și adesea neașteptate între diversele domenii ale matematicii și de modul în care aceste conexiuni te ajută să rezolvi o problemă concretă într-unul din domenii”.
Un matematician japonez, Heisuke Hironaka, afirma că sarcina principală a matematicii este să finitizeze infinitatea. „Un om are două mâini: o mână este în infinitate, cealaltă este în lumea reală finită și sarcina reală a matematicianului este să le conecteze cumva pe acestea două”. Pe lângă jocul dintre finit și infinit, nu mai puțin atractiv este jocul dintre concret și abstract.
Desigur, interdisciplinaritatea tinde să depășească și eterogeneitatea metodelor folosite în varii domenii ale cunoașterii, păstrând totuși specificul cunoașterilor specializate.
Florin Caragiu
(text apărut în revista Literadura, Anul I, Nr. 2, Noiembrie 2016, pp. 2-5)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu