Unirea
contrariilor socotită de antici a fi semn al desăvârșirii este înțeleasă în
creștinism ca unirea creatului și necreatului în omul unit cu Dumnezeu. Prin
revelarea tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu și îmbrățișarea unei
perspective iconice asupra existenței, în care toate făpturile apar ca icoane
ce unesc dimensiunea logosului divin cu cea a vieții de creație ce îl poartă în
sine, creștinismul așază în plan secundar dualitatea antagonistă a contrariilor
bine-rău în raport cu dualitatea iconică originară (supra-)afirmativă a binomului
creat-necreat, care generează chipurile și contrastele existenței armonizate în
taina Logosului divin întrupat. Departe de se preda unei închipuite monotonii a
binelui, generatoare de plictiseală și cădere, unirea omului cu Dumnezeu
activează contrastele autentice ale existenței ce conferă vieții o nebănuită
prospețime, și o unitate simfonică în infinite acorduri, ritmuri și variațiuni.
Vedem în viețile sfinților martiri odată cu apropierea lor de hotarul unirii cu
Dumnezeu concretizarea acestui revigorant și fascinant cromatism spiritual, departe
de orice monotonie aplatizantă. Cu alte cuvinte, abia saltul omului în Dumnezeu
trezește noutatea și surpriza absolută ce păstrează în el neslăbite motivația
și elanul vieții, dincolo de orice limitări induse de condiția actuală a existenței
pământești, și chiar dincolo de sfârșitul ei inevitabil.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu