Școala Martiriului (23)

Unirea contrariilor socotită de antici a fi semn al desăvârșirii este înțeleasă în creștinism ca unirea creatului și necreatului în omul unit cu Dumnezeu. Prin revelarea tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu și îmbrățișarea unei perspective iconice asupra existenței, în care toate făpturile apar ca icoane ce unesc dimensiunea logosului divin cu cea a vieții de creație ce îl poartă în sine, creștinismul așază în plan secundar dualitatea antagonistă a contrariilor bine-rău în raport cu dualitatea iconică originară (supra-)afirmativă a binomului creat-necreat, care generează chipurile și contrastele existenței armonizate în taina Logosului divin întrupat. Departe de se preda unei închipuite monotonii a binelui, generatoare de plictiseală și cădere, unirea omului cu Dumnezeu activează contrastele autentice ale existenței ce conferă vieții o nebănuită prospețime, și o unitate simfonică în infinite acorduri, ritmuri și variațiuni. Vedem în viețile sfinților martiri odată cu apropierea lor de hotarul unirii cu Dumnezeu concretizarea acestui revigorant și fascinant cromatism spiritual, departe de orice monotonie aplatizantă. Cu alte cuvinte, abia saltul omului în Dumnezeu trezește noutatea și surpriza absolută ce păstrează în el neslăbite motivația și elanul vieții, dincolo de orice limitări induse de condiția actuală a existenței pământești, și chiar dincolo de sfârșitul ei inevitabil.

Florin Caragiu