Surprindem
în Cuvântările Sfântului Grigorie de
Nazianz un proces de modelare iconică, plecând de la viața omului creat după
chipul lui Dumnezeu: „Eu însumi sunt un
chip al lui Dumnezeu, deși așezat jos pe pământ” [1], conștientizând distincția
ontologică între Dumnezeu și creație, întrucât, spune el: „Eu nu pot crede că
sunt mântuit de unul care e de o cinste cu mine” [2] și înaintând în direcția
înnobilării sau condiției umane prin părtășia la viața divină: „Căci astfel
este harul Duhului: el face de o cinste pe cei care sunt de un cuget” [3].
Procesul de asemănare cu Dumnezeu împletește strâns dimensiunea hristologică și
cea pneumatologică a luminării dumnezeiești așternute pe chipul omului: „Cu
David fiți luminați, cel care a spus Luminii: Întru Lumina Ta vom vedea Lumină, după cum în Duhul vom vedea pe
Fiul, și ce strălucire luminează mai departe?” [4].
Sfântul
Grigorie de Nazianz ilustrează taina modelării iconice prin comunicarea
însușirilor în relația cu oamenii hărăziți de Dumnezeu cu diferite daruri și
sporiți în lucrarea duhovnicească.
Viața Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare apare ca o icoană a sufletului ce
adună din florile duhovnicești mierea virtuților: „Pe unii și i-a luat ca modele pentru puterea
minții, pe alții pentru activitate, pe alții pentru blândețe, pe alții pentru
râvnă, pe alții pentru primejdii, pe alții pentru cele mai multe privințe, pe
alții pentru toate, luând frumusețe de la unul și de la altul (asemenea celor
care zugrăvesc înfățișări ale desăvârșirii) și adunându-le în sufletul său
unul, a făcut o formă perfectă de virtute din toate” [5].
În ce privește virtutea, substanța sa e dată de o
alipire de bine împlinită prin puterea dragostei, dincolo de orice răsplătire
așteptată sau imaginată, căci „pentru a rămâne virtute, este fără plată și
privește numai spre bine” [6]. Viețile sfinților se remarcă prin alcătuirea lor
simfonică, pentru care coerența și armonia muzicală constituie un model
dinamic: „Totul urma, ca o melodie cântată la o singură liră, și toate erau în
armonie: viața, cuvântul, luptele, primejdiile sale, reîntoarcerea și cele de
după reîntoarcere” [7].
Armonia
vieții modulate de urmarea lui Hristos și atingerile harului divin atrage după
sine unirea celor despărțite, exercitând o lucrare cu valențe tămăduitoare și
unificatoare în creație: „În timpul petrecerii cu ei, marele Atanasie, care era
mereu mijlocitorul și împăciuitorul tuturor celorlalți oameni, urmând Celui
Care prin sângele Său a făcut pace între cele despărțite, a împăcat viața
solitară cu viața de comunitate, arătând că preoția e capabilă de filosofie și
filosofia are trebuință de călăuzire duhovnicească” [8]. Trecerea asistată
divin prin încercările vieții constituie o altă sursă de modelare iconică, prin
experierea bunătății și milostivirii dumnezeiești: „Trecut-am prin foc și prin
apă și am ajuns la odihnă, prin bunăvoința Mântuitorului Dumnezeu” [9].
Pentru
a reuși în acest efort ce cheamă o prefacere mai presus de fire, posibilă numai
prin ajutorul divin, Sfântul Grigorie de Nazianz reiterează îndemnul
fundamental spre schimbarea minții (metanoia)
ce îndreaptă curba devenirii umane spre modul firii transfigurate, care este o
locuire în lumina Adevărului Însuși: „Apropie-te de adevăr, schimbă-te măcar în
acest ceas târziu! (...) Nu e o rușine a te schimba, în timp ce stăruirea în
rău duce la pierzanie” [10]. Modul vieții înnoite în Hristos, atingând în mod inefabil
taina sufletului, transcende separațiile spațio-temporale care caracterizează
condiția actuală a lumii, căci „trupurile sunt adunate laolaltă în loc, dar
sufletele sunt aduse în armonie de Duhul” [11].
În
toate lucrurile, mari și mici, transmiterea învățăturii are nevoie de baza
experierii, sau a deprinderii întărite în bine pentru a-și afla eficacitatea
reală: „Rânduiala cea mai bună nu e ca întâi să înveți pe altul și abia apoi să
te instruiești tu, nu doar în cele dumnezeiești și atât de mărețe, dar chiar și
în cele mai mici și nevrednice de ceva” [12]. În cazul eventualelor scăderi,
este esențial să depășești tentația izolării orgolioase și să primești
criticile spre îndreptare, pentru a nu risca să se anuleze în chip nefericit
rodul strădaniilor și nevoințelor tale: „Eu am (...) trebuință (...) a fi
ajutat de libertatea celor ce cumpănesc lucrurile mele, dacă iese la iveală că
am avut scăderi în datoria mea, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în
deșert (Gal. 2,2)” [13]. Pe de altă parte, în cazul criticilor și învinuirilor
nedrepte se remarcă importanța organismului comunitar viu, căci „nu este alt
cuvânt de apărare decât cuvântul în mijlocul celor ce cunosc faptele” [14].
Este important să deprindem atât din aspectele pozitive, cât și din cele
negative ale realității discernământul vital pentru a aprecia consistența
adevăratei dobândiri duhovnicești, sensul iconomiei divine, și a evita
urmărirea unor ținte iluzorii, ce ne adâncesc starea de cădere: „... cei ce se
agață de umbră, de visul celui ce se deșteaptă, de suflarea ce se risipește sau
de urma corabiei în apă, să nu creadă că au ceva. (...) Să se învețe din
nenorocirile altora și să afle că săracul nu va fi uitat până în sfârșit” [15].
Chiar
și în mijlocul luptei, o persoană duhovnicească apare ca un căutător al
adevărului ce păstrează neștirbit respectul față de chipul omului, iubirea
creștină fundamentală, până și de vrăjmași, dorirea de mântuirea sa: „Noi nu
suntem neînvățați în învățătura noastră, nici nu aruncăm cu obrăznicii, cum fac
cei mulți care se războiesc nu cu cuvântul, ci cu cuvântătorul, și uneori cu
obrăzniciile lor își acoperă slăbiciunea raționamentului, precum se spune că
sepiile aruncă înaintea lor cu cerneală neagră, ca să scape de urmăritorii lor
sau ca ele să urmărească pe alții în timp ce nu pot fi văzute. Noi însă arătăm
că lupta noastră este pentru Hristos prin aceea că ne războim după cum S-a
războit Hristos, Cel pașnic și blând, Cel Care a purtat slăbiciunile noastre.
Nici nu suntem pașnici în privința cuvântului adevărului, lăsând ceva din el de
dragul unei părute cumințenii” [16].
Aici
se descoperă sensul eliberator al neosândirii aproapelui și, în general, sensul
virtuții ca eliberare din antagonismul stării de cădere ce sfâșie creația: „Un
om rău ar condamna grabnic chiar și un om bun, în timp ce un om bun nu ar fi
gata să îl condamne nici pe unul rău. Căci unul care nu este gata să facă rău,
nu e înclinat nici să îl bănuiască” [17]. Pentru a rodi cu adevărat, virtutea
ca respectare a legii are nevoie de o adâncire până la simțirea înțelegătoare a
inimii, pentru ca darul nostru să fie primit și înmulțit prin harul lui
Dumnezeu: „Căci astfel se întâmplă multora: ei dau, cu adevărat, dar nu au și
tragerea de inimă, care e un lucru mai mare și mai desăvârșit decât simpla
dăruire” [18].
Urmarea
lui Hristos până la pătimirea pentru dragostea Lui își are roadele dulci, ca
pregustare a stării eshatologice: „A suferi pentru Hristos adaugă dragostei și
ca o arvună se face răsplătirilor viitoare” [19]. Înaintea lui Dumnezeu,
moartea însăși nu este decât o trecere spre viața cea nouă și nesfârșită, căci
„toți care au trăit după Dumnezeu
trăiesc încă lui Dumnezeu, chiar dacă au plecat de aici. Pentru aceasta
Dumnezeu e numit Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, de vreme ce El este
Dumnezeu nu al morților, ci al viilor” [20].
Note:
[1]
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări,
ed. de Suflet & ed. Cartea Ortodoxă, 2009, p. 166; [2] Ibid., p. 166; [3]
Ibid., p. 161; [4] Ibid., p. 166-167; [5]
Ibid., p. 126; [6] Ibid., p. 181; [7] Ibid., p. 149; [8] Ibid., p. 139; [9] Ibid., p. 174; [10]
Ibid., p. 182; [11] Ibid., p. 161; [12] Ibid., p. 187; [13] Ibid., p. 174; [14]
Ibid., p. 161; [15] Ibid., p. 176; [16]; Ibid., p. 161; [17] Ibid., p. 135;
[18] Ibid., p. 95; [19] Ibid., p. 161; [20]
Ibid., p. 124.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu