Creștinismul
primar a surprins lumea antică prin paradoxala sa așezare. Pe de o parte nu a militat
pentru răsturnarea ordinii exterioare. Creștinii din primele veacuri au dat
Cezarului ce e al Cezarului, cu alte cuvinte au respectat tot ceea ce nu
contravenea conștiinței lor însuflețite de credința în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, nu au putut fi înregimentați de sistemul existent
în acea epocă, dată fiind bogăția vieții lor lăuntrice și a vitalității
organismului comunitar eclezial dospit de fermentul Logosului întrupat și al
Învierii lui Hristos, de vestea cea bună a Evangheliei. Dimpotrivă, au
răsturnat ei sistemul lumii antice numai prin puterea dragostei. Au molipsit cu
iubirea lor o lume aflată într-o profundă criză și așteptare. Lecția pe care ei
ne-au dat-o a fost importantă pentru condiția umană, ce nu poate fi redusă la
rangul de rotiță într-un sistem. Omul e mai presus de orice sistem din lumea
creată, pentru că taina chipului său are potențialul infinit al îndumnezeirii.
Viața duhovnicească adeverește faptul că omul excede limitările și
condiționările impuse de încadrarea într-un sistem. Pentru om, lucrurile capătă
sens în relația cu transcendența, în cadrul căreia orice reguli și pretenții
formale sunt deconstruite, lăsând loc libertății duhului, urmării glasului
conștiinței luminate de har.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu